pentru fata din casa alba de pe plaja
Am cunoscut-o de curand. Ochii verzi, parul blond…
Nu aveam o parere prea buna despre femeile cu parul blond. Le consideram superficiale. Dar ea, nu… Ea nu-i asa. Nici despre ochii verzi. Mi se pareau egoisti, nesinceri.
Cand am vazut-o prima oara, trecandu-mi prin fata, cu mersul ei de felina, cu parul blond cazandu-i pe umeri, mi-am zis: uite o femeie care o sa aiba totul la picioare, pacat ca-i atat de goala. Asa mi-am zis, recunosc. Dar s-a-ntamplat ceva, ceva neasteptat, care a rupt sirul gandurilor mele, ceva care mi-a luat lumea si mi-a intors-o pe dos. Si n-a durat decat o clipa. O clipa pentru care sapte vieti as da la schimb. O clipa in care am inteles ca lucrurile pot fi si altfel, ca legile fizicii pot fi uneori incalcate, ca susul uneori devine jos. Ca in interior era mult mai frumoasa, ca paru-i blond nu-i cadea banal pe umeri, ci se revarsa, asa cum o face soarele dimineata, rece si bland, ca un zambet, bland ca o mangaiere. Iar ochii…
“Buna!” imi spune, si ma priveste in ochi. Cum? Ce? Cu mine vorbeste? Ce treaba are cu mine? Sunt unii oameni care te privesc in ochi, dar nu spun nimic. Vor sa iti demonstreze ceva, dar nu au ce. Sunt goi… Dar nu si ea. Ea era altfel. Si nici macar nu voia sa-mi spuna ceva. Nici macar nu se uita la mine. Se uita dincolo. Imi privea sufletul. Si eu o lasam. Pentru ca nu voia nimic, pentru ca si eu i-l priveam pe-al ei; era frumoasa.
Nu voia decat sa ma salute. De parca sufletul ei s-ar fi intalnit cu al meu si, ca si cum s-ar fi cunoscut de-o vesnicie, i-ar fi zis:”Buna! Ce faci, mai?!“
Priveam in ochii ei…(caut o metafora)…verzi ca smaraldul. Nu, nu e buna, e destul de folosita si, pe deasupra, smaraldul este doar o piatra. O piatra frumoasa, ce-i drept, dar fara viata. Gata, am gasit: verzi ca marea. Multi spun ca marea este albastra. Pentru mine, o mare albastra este limpede, calma, goala. E moarta. Pe cand o mare verde este salbatica, misterioasa, vie. Capricioasa, plina de toane, ca o femeie care te seduce si te abandoneaza, ca dupa un timp sa revina iar la tine. Extaz, agonie, din nou extaz.
Ochii ei erau verzi ca marea…
Ma uitam in ei, si auzeam valurile. Sau poate ca-i erau bataile inimii. Mergeam pe nisipul ud, iar briza mi se juca prin par. Ori poate era mana ei, jucandu-mi-se prin par. Ii simteam parfumul proaspat, sarat, marin. Ba poate ca era respiratia ei.
Confuz, extaziat, derutat, pierdut pe plaja aceea, ma uit dupa un punct de reper. Nu departe, o casa. Din lemn, cu geamurile si obloanele deschise. Alba. In fata, intr-un leagan, ea. Asteapta. Asteapta pe cineva… sau, poate, doar rasaritul.
Imi indrept pasii intr-acolo…
Fara veste, orizontul s-a rupt, prin spartura incepand sa se reverse, din mare, spre cer, de jos in sus, soarele, rece si bland, ca un zambet, bland ca o mangaiere… Totul e invers. Lumea e invers. Gravitatia nu mai functioneaza. Toate astea se intampla oare numai in preajma ei?! Mi se intampla oare numai mie?! Nu mai inteleg nimic, dar nu mai conteaza, atata timp cat ea-i acolo.
Si ochii-i erau verzi ca marea. Iar parul…
