feels_like_flying_ii_by_PatriciaDOamenii s-au nascut din lacrimile Soarelui… Asa spune o veche legenda egipteana.
La prima vedere pare o metafora destul de reusita, dar, avand ceva cunostinte in domeniu, nu pot decat sa fiu uimit de cat de corect prezinta realitatea.
Stau si ma gandesc, si ma mir, cat de avansata era civilizatia egipteana de a putut sa spuna asta.
Abia in trecutul recent al stiintei s-a ajuns la concluzia ca oamenii, pamantul, pomii, florile, materia in general, sunt praf de stele.
Da, da, stiinta spune ca oamenii sunt praf. Poti trai cu gandul asta, te intreb?
Stiind ca te-ai nascut din praf si ca te intorci acolo? Ca esti mic, neinsemnat?

Nu stiu tu, dar eu nu. Da, da, nu cred ca asta e tot. Nu sunt un simplu bot de lut, cum se caracteriza Creanga, sau cum spunea Marin Preda despre Moromete. Nu sunt o simpla gramada de atomi. Sunt mai mult de-atat. Sunt viu. Sunt OM.

Chiar si oamenii de stiinta recunosc, in marea lor majoritate, ca mai este si altceva. Lucrurile, Universul, sunt mult prea bine organizate, echilibrul e mult prea perfect, pentru ca viziunea pe care o avem despre toate si Tot sa fie completa. “Mai e ceva”, spun ei ,” dar nu ne dam seama ce.” Mai e ceva, dar nu se poate masura. Nu se poate cuantifica. Se vede, se simte, dar nu e.

Asa cum spuneau si vechii egipteni, oamenii sunt rupti din Soare, dar nu numai atat. Mai sunt si lacrimi. Lacrimi, suferinta, spirit…
Nu stiu daca ce spun eu este corect, dar cred ca noi, oamenii, fara suferinta, nu evoluam. Fara durere, nu cred ca pretuim viata, nu pretuim ce avem, cine suntem. Si asta nu o spun doar eu. Toate marile religii propovaduiesc asta.
Ce-ar fi culturile fara de ploaie?! Ce-ar fi graul? Nimic… n-ar fi nimic. Dar omul fara de suflet, omul fara de lacrimi, fara ploaia din suflet?! (ce sunt lacrimile daca nu ploaie a sufletului)
Fara ploaia din nori, fara ploaia din suflet, n-am fi decat praf de stele.

19_25_by_siamesesam

Omul este supus greselii, si asta il face mai puternic. Altfel, am fi doar simpli roboti. Daca omul ar fi perfect, n-ar mai suferi, n-ar mai evolua! N-ar mai fi.

Tocmai de aceea, chiar daca sunt mic, sunt important. Sunt unic, chiar daca mai sunt alti sase miliarde ca mine. Chiar daca mai sunt inca pe-atatea stele in Galaxia noastra, si inca pe-atatea galaxii in Univers. Sunt unic si evoluez, dupa bunul plac si propria judecata. Sunt puternic, deoarece pot transforma mediul din jur, ma pot transforma pe mine. Sunt un mic zeu al micului univers din jurul meu. Insa constientizarea detinerii unei asemenea puteri cere responsabilitate din partea mea. Si, din cate am observat, gradul de responsabilitate asumat coincide cu dimensiunea universului controlat. Iar aceasta asumare are treaba cu ceea ce in limbajul uzual numim curaj. Cu cat ai mai mult curaj in a-ti asuma mai multe responsabilitati, cu atat universul controlat este mai mare. Cu atat esti mai puternic. Deci, cu alte cuvinte, putem fi orice, putem face orice, atata timp cat ne asumam asta, ca si consecintele ce deriva, atata timp cat credem ca suntem in stare sa facem fata. Limitele nu exista. Ni le impunem singuri, ca o consecinta a fricii.

The_Different_Sides_of_D_O_006_by_quemas

Tu cum traiesti?

Tine pasul cu mine – OCS