blog despre suflet şi simţire

(Catre doua politiste din acelasi tramvai)
Sa traiti!
Politia romana!
Politia de tramvai.
Stau si eu aici, cu berea mea…
Beau si eu o bere…
(Pauza)
Trebuieee…, trebuie sa calculezi.
Trebuieee…, trebuie sa bei calculat.
Cu cap. Cu cau’, ca doar nu cu altceva…
(Din nou pauza)
O bereee…, ajunge. Ajunge-o bere.
O viata am muncit. Uita-te la mainile mele. (Zise privindu-si singur mainile, curios)
(Mirandu-se)
Ia uite maaa, ce maini are asta!
(pauza)
Ce-i mult nu-i bun. Nu-i bun ce-i mult. Mie-mi ajunge.
Am muncit si pe mult, si pe putin… Puteam sa cer mai mult… Mi-au zis:
“Baaa! Altu-n locul tau cerea mai mult. Altu’ cerea dublu. Dublu cerea altu-n locul tau. ”
Da’ io: “Nuuu ma, atata ne-am inteles. Atata ne-am inteles, atata iau.”
Mi-a zis patronu’:
“De maine nu mai vii!
Nu mai vii de maine!”
(Tramvaiul trece pe langa o biserica.
Isi face cruce. I-au dat lacrimile. Isi pune mana pe piept, in semn de profund respect, si-o ridica, cu degetele rasfirate si cu capul plecat, ca si cum ar spune: “Atat ne-am inteles!”).

Oamenii s-au nascut din lacrimile Soarelui… Asa spune o veche legenda egipteana.
La prima vedere pare o metafora destul de reusita, dar, avand ceva cunostinte in domeniu, nu pot decat sa fiu uimit de cat de corect prezinta realitatea.
Stau si ma gandesc, si ma mir, cat de avansata era civilizatia egipteana de a putut sa spuna asta.
Abia in trecutul recent al stiintei s-a ajuns la concluzia ca oamenii, pamantul, pomii, florile, materia in general, sunt praf de stele.
Da, da, stiinta spune ca oamenii sunt praf. Poti trai cu gandul asta, te intreb?
Stiind ca te-ai nascut din praf si ca te intorci acolo? Ca esti mic, neinsemnat?

Nu stiu tu, dar eu nu. Da, da, nu cred ca asta e tot. Nu sunt un simplu bot de lut, cum se caracteriza Creanga, sau cum spunea Marin Preda despre Moromete. Nu sunt o simpla gramada de atomi. Sunt mai mult de-atat. Sunt viu. Sunt OM.

Chiar si oamenii de stiinta recunosc, in marea lor majoritate, ca mai este si altceva. Lucrurile, Universul, sunt mult prea bine organizate, echilibrul e mult prea perfect, pentru ca viziunea pe care o avem despre toate si Tot sa fie completa. “Mai e ceva”, spun ei ,” dar nu ne dam seama ce.” Mai e ceva, dar nu se poate masura. Nu se poate cuantifica. Se vede, se simte, dar nu e.

Asa cum spuneau si vechii egipteni, oamenii sunt rupti din Soare, dar nu numai atat. Mai sunt si lacrimi. Lacrimi, suferinta, spirit…
Nu stiu daca ce spun eu este corect, dar cred ca noi, oamenii, fara suferinta, nu evoluam. Fara durere, nu cred ca pretuim viata, nu pretuim ce avem, cine suntem. Si asta nu o spun doar eu. Toate marile religii propovaduiesc asta.
Ce-ar fi culturile fara de ploaie?! Ce-ar fi graul? Nimic… n-ar fi nimic. Dar omul fara de suflet, omul fara de lacrimi, fara ploaia din suflet?! (ce sunt lacrimile daca nu ploaie a sufletului)
Fara ploaia din nori, fara ploaia din suflet, n-am fi decat praf de stele.

Omul este supus greselii, si asta il face mai puternic. Altfel, am fi doar simpli roboti. Daca omul ar fi perfect, n-ar mai suferi, n-ar mai evolua! N-ar mai fi.

Tocmai de aceea, chiar daca sunt mic, sunt important. Sunt unic, chiar daca mai sunt alti sase miliarde ca mine. Chiar daca mai sunt inca pe-atatea stele in Galaxia noastra, si inca pe-atatea galaxii in Univers. Sunt unic si evoluez, dupa bunul plac si propria judecata. Sunt puternic, deoarece pot transforma mediul din jur, ma pot transforma pe mine. Sunt un mic zeu al micului univers din jurul meu. Insa constientizarea detinerii unei asemenea puteri cere responsabilitate din partea mea. Si, din cate am observat, gradul de responsabilitate asumat coincide cu dimensiunea universului controlat. Iar aceasta asumare are treaba cu ceea ce in limbajul uzual numim curaj. Cu cat ai mai mult curaj in a-ti asuma mai multe responsabilitati, cu atat universul controlat este mai mare. Cu atat esti mai puternic. Deci, cu alte cuvinte, putem fi orice, putem face orice, atata timp cat ne asumam asta, ca si consecintele ce deriva, atata timp cat credem ca suntem in stare sa facem fata. Limitele nu exista. Ni le impunem singuri, ca o consecinta a fricii.

Tu cum traiesti?

Tine pasul cu mine – OCS

Nu mai stiu cum a inceput totul, dar m-am trezit zburand. Cu bratele intinse lateral, ca un avion, ca o pasare, nu ca Superman (pe care il vazusem, cu vreo doua zile mai inainte la televizor), cu mainile in fata. Mi se pare cam aberant sa zbori cu mainile in fata. Iti reduci substantial vizibilitatea, si pe deasupra, n-ai nici stabilitate.
Nu depuneam prea mare efort. La suprafata pamantului, simplu, fara looping-uri. Zburam pe dealurile din jurul casei bunicilor, nu prea departe, sa nu ma ratacesc, iar ca distanta fata de sol, nu depaseam doi, trei metri. Necunoscutul ma speria. Nu aveam o directie prestabilita, nici un ritm constant. Directia si ritmul mi-l impuneam dupa bunul plac. Urcam incet un deal, ca pe urma sa-mi dau drumul in picaj la vale, si sa ajung, aproape instantaneu, in varful dealului vecin. Sau planam deasupra vreunei pajisti, studiind cine stie ce, prin iarba.
Poate ca sufletul meu de copil nu se saturase de joaca, si, dupa ce am adormit, s-a dus sa se mai zbenguiasca… S-a dus sa mai dea o tura…
Intr-un final, m-am trezit. Soarele lumina camera varuita alb, bunica deschisese usa sa aeriseasca, in timp ce deretica prin casa. Odata cu aerul proaspat de dimineata, patrundea inauntru, mai un latrat de caine, ba un muget de vaca, ori vreun fosnet de frunze, adus de o pala de vant domol, sau vreun zumzait de albina, ori, vreun cocos ragusit, care, simtind magia momentului, nu s-a mai putut abtine, si a izbucnit, exprimandu-si zgomotos entuziasmul. Era atat de frumos, incat iti venea s-o zbughesti afara, si sa strigi cat te tin plamanii:”Buna dimineata, Soooareeeeeeee!”.
Si o faceam adesea. Dar nu si in dimineata asta. Nu chiar acum. Atat de frumos a fost zborul, atat de plina imi era inima de exaltare, incat am preferat sa inchid ochii, si sa ma duc sa mai dau o tura…
Stau acum si ma gandesc, si ma mir, cata fericire poate incapea in sufletul unui copil…
Sa zbori o noapte intreaga, si sa te trezesti intr-o lume ca de basm, plina de parfum, vraja si mister, e ceva ce un om mare nu poate suporta.
Asa ca am renuntat sa mai visam, si am inceput sa ne multumim cu resturile. Acum ne e de-ajuns si o vorba buna, sau poateo bluza noua, ori o carte reusita. Poate vreo realizare pe plan profesional sa-ti mai provoace un pic de emotie, dar pentru asta, trebuie oarece sacrificii…
Cand esti copil, esti inconjurat de lumina, dragoste, lumea e a ta. E ca si cum ai fi tinut in brate de Dumnezeu. Poate doar sarutul persoanei iubite te mai poate face sa te simti asa. Poate ca, atunci cand esti indragostit, calatoresti in timp. Florile isi recapata parfumul, aerul vibreaza, viata isi recapata culoarea. Dar suntem, de obicei, prea ocupati pentru asta. Prea ocupati sa mirosim florile, prea ocupati sa ascultam natura, prea ocupati sa mai visam. Si atunci, micul Andrei, Ioana, Maria, sau cum va mai numiti, dispare incet, incet, incet…
Si, pe masura ce imbatranim, si avem la randul nostru nepoti, si vedem cum fac primii pasi, primele nazbatii, incepem sa ne amintim, sa simtim, sa retraim…
Si atunci, avem doua generatii de copii, in loc de una: cea a nepotilor, prezenta, cu poznele si giumbuslucurile lor, si cea a bunicilor, care le retraiesc, dar intr-un alt timp si alt spatiu…
Gata. Am obosit, si s-a facut tarziu…
Ce frumos e sa zbori…
Ma duc sa mai dau o tura…
Veniti si voi?! Ma gasiti acolo…

Volare – Dalida

*Eseul l-am scris anul trecut pe vremea asta si a fost postat de Gia pe  http://www.cherrytales.ro/zborul/