Atata ne-am inteles…

(Catre doua politiste din acelasi tramvai)
Sa traiti!
Politia romana!
Politia de tramvai.
Stau si eu aici, cu berea mea…
Beau si eu o bere…
(Pauza)
Trebuieee…, trebuie sa calculezi.
Trebuieee…, trebuie sa bei calculat.
Cu cap. Cu cau’, ca doar nu cu altceva…
(Din nou pauza)
O bereee…, ajunge. Ajunge-o bere.
O viata am muncit. Uita-te la mainile mele. (Zise privindu-si singur mainile, curios)
(Mirandu-se)
Ia uite maaa, ce maini are asta!
(pauza)
Ce-i mult nu-i bun. Nu-i bun ce-i mult. Mie-mi ajunge.
Am muncit si pe mult, si pe putin… Puteam sa cer mai mult… Mi-au zis:
“Baaa! Altu-n locul tau cerea mai mult. Altu’ cerea dublu. Dublu cerea altu-n locul tau. ”
Da’ io: “Nuuu ma, atata ne-am inteles. Atata ne-am inteles, atata iau.”
Mi-a zis patronu’:
“De maine nu mai vii!
Nu mai vii de maine!”
(Tramvaiul trece pe langa o biserica.
Isi face cruce. I-au dat lacrimile. Isi pune mana pe piept, in semn de profund respect, si-o ridica, cu degetele rasfirate si cu capul plecat, ca si cum ar spune: “Atat ne-am inteles!”).

 

Tears of the Sun

Oamenii s-au nascut din lacrimile Soarelui… Asa spune o veche legenda egipteana.
La prima vedere pare o metafora destul de reusita, dar, avand ceva cunostinte in domeniu, nu pot decat sa fiu uimit de cat de corect prezinta realitatea.
Stau si ma gandesc, si ma mir, cat de avansata era civilizatia egipteana de a putut sa spuna asta.
Abia in trecutul recent al stiintei s-a ajuns la concluzia ca oamenii, pamantul, pomii, florile, materia in general, sunt praf de stele.
Da, da, stiinta spune ca oamenii sunt praf. Poti trai cu gandul asta, te intreb?
Stiind ca te-ai nascut din praf si ca te intorci acolo? Ca esti mic, neinsemnat?

Nu stiu tu, dar eu nu. Da, da, nu cred ca asta e tot. Nu sunt un simplu bot de lut, cum se caracteriza Creanga, sau cum spunea Marin Preda despre Moromete. Nu sunt o simpla gramada de atomi. Sunt mai mult de-atat. Sunt viu. Sunt OM.

Chiar si oamenii de stiinta recunosc, in marea lor majoritate, ca mai este si altceva. Lucrurile, Universul, sunt mult prea bine organizate, echilibrul e mult prea perfect, pentru ca viziunea pe care o avem despre toate si Tot sa fie completa. “Mai e ceva”, spun ei ,” dar nu ne dam seama ce.” Mai e ceva, dar nu se poate masura. Nu se poate cuantifica. Se vede, se simte, dar nu e.

Asa cum spuneau si vechii egipteni, oamenii sunt rupti din Soare, dar nu numai atat. Mai sunt si lacrimi. Lacrimi, suferinta, spirit…
Nu stiu daca ce spun eu este corect, dar cred ca noi, oamenii, fara suferinta, nu evoluam. Fara durere, nu cred ca pretuim viata, nu pretuim ce avem, cine suntem. Si asta nu o spun doar eu. Toate marile religii propovaduiesc asta.
Ce-ar fi culturile fara de ploaie?! Ce-ar fi graul? Nimic… n-ar fi nimic. Dar omul fara de suflet, omul fara de lacrimi, fara ploaia din suflet?! (ce sunt lacrimile daca nu ploaie a sufletului)
Fara ploaia din nori, fara ploaia din suflet, n-am fi decat praf de stele.

Omul este supus greselii, si asta il face mai puternic. Altfel, am fi doar simpli roboti. Daca omul ar fi perfect, n-ar mai suferi, n-ar mai evolua! N-ar mai fi.

Tocmai de aceea, chiar daca sunt mic, sunt important. Sunt unic, chiar daca mai sunt alti sase miliarde ca mine. Chiar daca mai sunt inca pe-atatea stele in Galaxia noastra, si inca pe-atatea galaxii in Univers. Sunt unic si evoluez, dupa bunul plac si propria judecata. Sunt puternic, deoarece pot transforma mediul din jur, ma pot transforma pe mine. Sunt un mic zeu al micului univers din jurul meu. Insa constientizarea detinerii unei asemenea puteri cere responsabilitate din partea mea. Si, din cate am observat, gradul de responsabilitate asumat coincide cu dimensiunea universului controlat. Iar aceasta asumare are treaba cu ceea ce in limbajul uzual numim curaj. Cu cat ai mai mult curaj in a-ti asuma mai multe responsabilitati, cu atat universul controlat este mai mare. Cu atat esti mai puternic. Deci, cu alte cuvinte, putem fi orice, putem face orice, atata timp cat ne asumam asta, ca si consecintele ce deriva, atata timp cat credem ca suntem in stare sa facem fata. Limitele nu exista. Ni le impunem singuri, ca o consecinta a fricii.

Tu cum traiesti?

Tine pasul cu mine – OCS

 

Zborul…

Nu mai stiu cum a inceput totul, dar m-am trezit zburand. Cu bratele intinse lateral, ca un avion, ca o pasare, nu ca Superman (pe care il vazusem, cu vreo doua zile mai inainte la televizor), cu mainile in fata. Mi se pare cam aberant sa zbori cu mainile in fata. Iti reduci substantial vizibilitatea, si pe deasupra, n-ai nici stabilitate.
Nu depuneam prea mare efort. La suprafata pamantului, simplu, fara looping-uri. Zburam pe dealurile din jurul casei bunicilor, nu prea departe, sa nu ma ratacesc, iar ca distanta fata de sol, nu depaseam doi, trei metri. Necunoscutul ma speria. Nu aveam o directie prestabilita, nici un ritm constant. Directia si ritmul mi-l impuneam dupa bunul plac. Urcam incet un deal, ca pe urma sa-mi dau drumul in picaj la vale, si sa ajung, aproape instantaneu, in varful dealului vecin. Sau planam deasupra vreunei pajisti, studiind cine stie ce, prin iarba.
Poate ca sufletul meu de copil nu se saturase de joaca, si, dupa ce am adormit, s-a dus sa se mai zbenguiasca… S-a dus sa mai dea o tura…
Intr-un final, m-am trezit. Soarele lumina camera varuita alb, bunica deschisese usa sa aeriseasca, in timp ce deretica prin casa. Odata cu aerul proaspat de dimineata, patrundea inauntru, mai un latrat de caine, ba un muget de vaca, ori vreun fosnet de frunze, adus de o pala de vant domol, sau vreun zumzait de albina, ori, vreun cocos ragusit, care, simtind magia momentului, nu s-a mai putut abtine, si a izbucnit, exprimandu-si zgomotos entuziasmul. Era atat de frumos, incat iti venea s-o zbughesti afara, si sa strigi cat te tin plamanii:”Buna dimineata, Soooareeeeeeee!”.
Si o faceam adesea. Dar nu si in dimineata asta. Nu chiar acum. Atat de frumos a fost zborul, atat de plina imi era inima de exaltare, incat am preferat sa inchid ochii, si sa ma duc sa mai dau o tura…
Stau acum si ma gandesc, si ma mir, cata fericire poate incapea in sufletul unui copil…
Sa zbori o noapte intreaga, si sa te trezesti intr-o lume ca de basm, plina de parfum, vraja si mister, e ceva ce un om mare nu poate suporta.
Asa ca am renuntat sa mai visam, si am inceput sa ne multumim cu resturile. Acum ne e de-ajuns si o vorba buna, sau poateo bluza noua, ori o carte reusita. Poate vreo realizare pe plan profesional sa-ti mai provoace un pic de emotie, dar pentru asta, trebuie oarece sacrificii…
Cand esti copil, esti inconjurat de lumina, dragoste, lumea e a ta. E ca si cum ai fi tinut in brate de Dumnezeu. Poate doar sarutul persoanei iubite te mai poate face sa te simti asa. Poate ca, atunci cand esti indragostit, calatoresti in timp. Florile isi recapata parfumul, aerul vibreaza, viata isi recapata culoarea. Dar suntem, de obicei, prea ocupati pentru asta. Prea ocupati sa mirosim florile, prea ocupati sa ascultam natura, prea ocupati sa mai visam. Si atunci, micul Andrei, Ioana, Maria, sau cum va mai numiti, dispare incet, incet, incet…
Si, pe masura ce imbatranim, si avem la randul nostru nepoti, si vedem cum fac primii pasi, primele nazbatii, incepem sa ne amintim, sa simtim, sa retraim…
Si atunci, avem doua generatii de copii, in loc de una: cea a nepotilor, prezenta, cu poznele si giumbuslucurile lor, si cea a bunicilor, care le retraiesc, dar intr-un alt timp si alt spatiu…
Gata. Am obosit, si s-a facut tarziu…
Ce frumos e sa zbori…
Ma duc sa mai dau o tura…
Veniti si voi?! Ma gasiti acolo…

Volare – Dalida

*Eseul l-am scris anul trecut pe vremea asta si a fost postat de Gia pe  http://www.cherrytales.ro/zborul/

 

Inundatie

Cerul era tot numai o apa.
“Ba, Care Dai cu apa, Ba, Care stropesti?
Acolo sus, Se aude?
Mai usor cu apa, trebuie sa facem economie..
E criza, sau Ai uitat?”
“E inundatie in cer” ,Se-aude o Voce de sus.
E inundatie, si apa se scurge
Toata la parter.

Si cade pe blocuri, pomi, masini, oameni
Si-i inunda…Da, da,
Ii inunda si fac igrasie,
Fac ciuperci,
(De acolo si expresia, ca ciupercile dupa ploaie)
Dar asta depinde de om, de pom…
Da, da , asta depinde…

 

Think green

Suna bine, nu?! E la moda.
Miscarea ecologista ia avant. Verzii au scor bun la europarlamentare…
O gramada de ONG-uri care se ocupa cu pusul de pomi, stransul gunoaielor…
Al Gore face un film pe tema incalzirii globale si ia Premiul Nobel…
Pare ca lucrurile incep sa se miste. Pe ici, pe colo, prin parti, din parti…

Ma uitam zilele trecute la Tv si vad vreo doua ONG-uri care se ocupau cu pusul de pomi, printre altele. O activitate cat se poate de onorabila, dupa parerea mea.
Dar stau si ma intreb, asa, cu mintea mea putina, la ce bun? In conditiile in care, la fiecare 1.000 de copaci plantati, 1.000.000 se defriseaza pe versantul opus, care-i smenu’?
Sa nu ma intelegeti gresit. Sustin in totalitate actiunea ONG-urilor respective, dar mi se pare o mare risipa de energie, resurse… Cred ca problema e in cu totul alta parte.
Da, e bine ca plantam copaci, dar cine opreste taierile?
NU cumva, cineva isi bate joc?! De tine, de mine, de ONG-urile alea doua?
Sa trecem peste astea…Astea-s nimicuri. Nimicuri de Romania. Nu ne ia nimeni in seama, noi de ce ne-am lua?! Sa vorbim despre altii.
Al Gore, de exemplu. Al Gore face un film, ia Premiul Nobel… A tras semnalul de alarma. Omenirea e pe duca! Trebuie facut ceva… URGENT! Trebuie oprita incalzirea globala. Si pentru asta trebuie bani. Muuulti bani. Bani care se iau din taxe. Nu, nu din taxele alea pe care le plateai pana acum, alea-s pentru altceva. TAXE noi. Taxa de mediu. Sau cum s-o mai numi.
Faptul ca in randul specialistilor, in randul cercetatorilor din domeniu, problema e destul de controversata, ca multi spun ca de fapt ar fi normal sa avem o incalzire globala, ca nu gazele cu efect de sera induc toata treaba asta, e o cu totul alta discutie.
Ce ma framanta pe mine, ce nu reusesc sa inteleg, ce ma face sa-mi pun intrebari cu privire la chestiunea in discutie, este destinatia banilor.
Stau si ma intreb, banii astia, din taxa respectiva, in mod normal si logic, n-ar trebui investiti in remedierea problemei? N-ar trebui ca lucrurile astea sa se vada? Adica, iei bani de la contribuabili, pentru a folosi acei bani. In ce scop? Dap, ai ghicit, Pentru a-i investi in mediu. Pentru a opri incalzirea globala! Si in conditiile in care nu observ nici o miscare din partea autoritatilor in acest sens, din Romania sau de aiurea-n tramvai, nu cumva toata treaba cu incalzirea globala e o susta, prin care niste baieti mai scot ceva bani de la fraieri?
Dar cum eu nu ma consider fraier, imi pun intrebarea, perfect logica in situatia de fata, eu de ce platesc? Nu, nu cu cine votez. Asta e o alta problema, desi cele doua au multe in comun.
Sa nu uit. La vreo luna de la premiera filmului respectiv, “Un adevar care deranjeaza”, cam asa cred ca se traduce, in presa americana a aparut un mic scandal. Era despre mega vila lui Al Gore, care, culmea, nu numai ca n-avea becuri ecologice, dar consuma electricitate cat o mica uzina. In garaj, ditamai monstrii, pe acoperis nu tu panouri solare, dezastru ecologic, ce mai incolo si-ncoace. Dar a luat Premiul Nobel pentru PACE. Academia Suedeza garanteaza pentru el. Ca si la noi, garantat Vanghelie, numai ca la un alt nivel. Bine, nu se compara, dar rezultatul e acelasi… (Ar fi tare sa ia si Marean Premiul Nobel. De-ar fi asa,ar aparea in toate almanahele.)
Nu stiu pentru altii cum e, dar eu am ajuns la concluzia ca algoritmul prin care se acorda acest premiu are mai multe consideratii politice, decat stiintifice.Si vorbesc aici de toate categoriile: fizica, chimie, medicina, etc. An de an mi se confirma ipoteza. Ca fapt divers, stiati ca I.V. Stalin era pe lista pentru Premiul Nobel pentru Pace, la un moment dat?! Noroc ca a murit la timp. Daca ai murit, nu-ti mai da.

 

Coana Mare

eseu scris la cererea expresa a Elizei

<< Baieti, sa ne dam jos din pod s-o hranim pe Coana Mare…
(Agitat)
Baaa, unde sunteti baaa!! Unde-ati disparut?!
(Se uita pe geamul tramvaiului, afara, agitat… Dupa carese uita in tramvai)
Aaa, uite-i maaa, sunt in dormitor.
(Catre oamenii din tramvai)
Erati in dormitor. V-ati ascuns de mine. Credeati ca nu va gasesc.
(Catre calatori, implorand)
Haide-ti ma’ baieti, ca trebuie s-o hranim pe Coana Mare.
(Casca)
Ce somn mi s-a facut… si foame. Dar lasa, ca mananc cand oi ajunge-n mare. Cand oi ajunge-n mare mananc. Acolo e casa mea. De acolo vin. Sunt omul marii!
(Se aude o sonerie a unui telefon mobil… incepe sa danseze pe melodie.)
Odata un delfin urmarea o balena. Balena era inainte, si delfinul o urmarea. Delfinul era dupa. Ba nu! Ba nu… Delfinul era inainte si balena dupa.
(Pauza lunga)
Oamenii sunt caini… Da da! Caini!
“Iepuras, dragalas
……….pe imas
Si dulau
Caine rau…”
Observati: “Dulau, caine rau!”
Oamenii sunt niste caini.
(Trist, dezamagit)
Dar iepurasul, cine-i iepurasul?
(Scurt moment de reflectie)
Iepurasu-i restul. Da, da…Restul.
“Vestul si restul”.
(Rade)
Gata… Am obosit… Ma intorc in mare. Acolo nu-s oameni. E asa de liniste si frumooos! Si apa e curata. Apa rece, apa calda… Apa plata.
(Aparte)
Minerala nu prea se gaseste, e mai mult plata.
(Scarpinandu-se in cap)
Sa nu uitati s-o hraniti pe Coana Mare cat lipsesc.
Ma duc sa fugaresc un delfin. Eu delfinul, el balena…
Ba nu! Ba nu. Invers…
(Incepe sa se dezbrace) >>

*Acest post a fost inscris la categoria “32(treijdoi)” deoarece monologul in cauza a fost interpretat in decorul respectiv. Deci, ideea e ca reprezentatia de mai sus chiar a avut loc in tramvaiul 32. Tin sa precizez ca n-am avut o contributie notabila la continutul textului.

 

O dimineatza obisnuita din viatza mea

M-am trezit de dimineata bine dispus. Am iesit pe balcon si am tras in piept aer.Toate bune pana aici, dar, asa cum asculti muzica clasica, sau jazz, si ti se intrerupe melodia pentru ca s-a zgariat vinilul, asa m-am simtit si eu. M-am simtit tradat. N-am tras aer in piept, ci el m-a tras in piept pe mine.
Ce am respirat n-a fost aer. Era altceva. Era praf, amestecat cu ceva cianura, ceva sulfati, putin plumb, probabil de la gazele de esapament, niste fier… Fierul e bun. Spanacul contine fier. Popeye manca spanac, si avea succes. Succesul e benefic. Dar nici prea mult succes nu-i bun. Gura respectiva de aer avea prea mult. Succesul in exces dauneaza grav sanatatii. Ti se urca la cap, te imbata.
Nu-i nimic. Nimic care sa ma marcheze. Trec usor peste asta. O sa respir mai cu masura. Mai usor cu fierul. Ma intind, si… Si ce aud. O manea la maxim.” Ooooo veatza meaaa!” Are dreptate omu’. Dar eu raman optimist. Nu cred ca trebuie sa ne vaitam aiurea. Nu-mi plac oamenii care se vaita aiurea. Si tocmai de-aia inchid usa. Intru-n camera. Liniste. Ce bine!
Muzica nu pun, ca nu mai am boxe. Nu ca mi s-au stricat, n-au apucat sa mi se strice. Le-au furat… Careva. Mi-au spart masina, si boxele erau acolo. Masina n-au luat-o, era o rabla. Le aveam de-o luna. Nici nu apucasera sa se strice. Mai bine, ca daca s-ar fi stricat la mine, poate ca m-as fi enervat. Asa, o sa i se strice lui. Asa, el o sa se enerveze. Nemernicu’! O merita. Daca din greseala citeste randurile astea, vreau ca el sa stie ca-mi pare bine.  Fraiere, ti-ai luat tzeapa!!!
Ma duc la baie, dau drumu’ la apa rece, si ma spal pe fatza. Ce bine! Ma simt ca nou. Lucrurile incep sa mearga din ce in ce mai bine. Ma spal chiar si pe dinti. Cand sa ma clatesc, aceeasi poveste. Aceeasi poveste dar in stare lichida. Sulfati, cloruri, si fieeer, cat cuprinde. Apa era maronie. Rugina, clar. Fier. Dar cum ziceam, fieru’ in exces nu-i bun. Asa ca inchid robinetul. Si-mi pun o intrebare existentiala: oare apa era le fel cand mi-am dat pe fatza?! Nu mai conteaza. Trecutul s-a dus. Ce putem face e sa modelam viitorul, sa-l facem mai bun.
Dar cum ramane cu pasta de dinti din gura?
Noroc ca am o sticla de apa minerala in frigider. Ma duc s-o iau… nu mai e. Au baut-o altii. Stau si ma intreb: ce-o fi mai periculos pentru organism? Fluorul din pasta de dinti, sau fierul din apa?
Nu mai conteaza. De fier m-am saturat. Sa mai schimbam meniul. Merg pe mana fluor-ului.
Dar n-am timp de prostii. Am treaba. Trebuie sa-mi termin lucrarea de dizertatie. Numai bine sa uiti de toate nimicurile astea ce-ti distrag atentia de la lucrurile importante. Deschid calculatorul si… vecinu de sus se apuca si el de treaba. Incepem sa lucram in acelasi timp. Numai ca el e cu bormasina. 1-0 pentru el. Da las’, ca meciul inca se joaca. Vede el in prelungiri. Vede el la noapte, cand o sa incep si eu sa dau gauri. Nu-mi trebuie, dar gasesc eu. Vreo draperie de montat, vreun raft, se gaseste. ..
Nuuuu, nu m-am enervat! Ti se pare. Nu e bine sa te enervezi. Poti face atac de cord, sau cine mai stie ce alte treburi ciudate, si pe urma ai de-aface cu medici, si pe urma alti nervi, si tot asa…

E periculos sa te enervezi. Nu-ti permiti luxul asta.
Ce ziceam de viitor? Cum? Ca trebuie facut mai bun? Haha! Cine-a zis tampenia asta?
Cum? Eu? Probabil o fi fost de la fier… sau fluor…
Treaba cu viitorul e ca trebuie sa-l supravietuiesti!
Cam atat…

 

Scuze

Scuze ca n-am mai postat nimic in ultima vreme. Nu imi platisem netu’, si mi l-au taiat. Nemernicii!!
L-am platit abia ieri. Asa ca, cel putin o luna, n-o sa se mai intample.

 

32(treijdoi)

Ce e 32, poate te-ntrebi?! Dupa cate se pare, este un numar. La fel cum este si 69, 13, sau 9. Apropo, 9 stii ce este, ce reprezinta? De 69 nu te-ntreb, ca stiu ca stii.
Da,da… Ai zis bine. Raspuns corect. Ai castigat marele premiu. In ce consta?! Un sejur de-o luna acolo.
Lasand gluma la o parte, 9 este, cum ziceai si tu, spitalul de nebuni, mai exact, spitalul de boli neuronustiucum. Nu cred ca mai are denumirea asta, dar asa a ramas in folclor. Da,da, in folclor. Tot romanu’ stie asta, de la mic la mare, de la munte la marea cea mare. Cum te-ai nascut roman, cum ai stiut. E un brand national. Ai auzit 9, stii despre ce e vorba. 3×3 fac 9, care 9, stii tu… 8+1 tot 9. Mi-am luat o camasa 9. Nu, nu camasa de forta, te gandesti prea departe.
Dar sa lasam asta. Sa lasam 9 si sa trecem la 32. A se consemna ca 32>9. Cum, se poate mai mult decat 9? Iti spun eu ca da. Sa vedem mai bine despre ce-i vorba…

Inca nu ti-ai dat seama ce e cu numarul asta?
Treijdoiu’ e un microclimat. Asa cum spitalul 9 este un microclimat, cu anumite conditii de viata, o anumita flora si fauna, la fel si 32. Mai exact, e un mijloc de transport, in comun sau individual (asta depinde de numarul de calatori: daca acest numar, pe care eu zic sa-l notam cu n, pentru simplitate, deci daca n>1, e mijloc de transport in comun, daca n=1, e individual, unde n apartine multimii numerelor naturale). Scuzati mica paranteza. Deci 32 e un mijloc de transport, in comun sau nu, al urbei Bucurestene, un tramvai adica. Si, ca-n orice microclimat care se respecta, ai tot felul de animale, auzi tot felul de balarii…
Ce-ncerc sa fac aici, de fapt in posturile care vor urma, e sa prezint cat mai obiectiv (sau nu), acest mic univers, sa-i disec (in scris, evident) toata faptura, sa privesc la microscop, sau la telescop, toate maruntisurile sau enormitatie, vazute, auzite, mirosite, pipaite acolo.
Ca tot veni vorba, 32 e unul din cele patru mijloace de transport pe care trebuie sa le schimb ca sa ajung la facultate. Aceasta precizare este importanta, deoarece pune in evidenta amploarea experimentului si faptul ca sunt un bun cunoscator al fenomenului.

 

Jurnal de jogging/joking

M-am ingrasat 7 kile. 7 kile in 3 luni. E ceva… Ceva de speriat! Asa nu se mai poate! Trebuie facut ceva.
Cum? O revolutie?! Nuuu. Trebuie sa ma apuc de alergat. Trebuie jogging. Dar nu oricum. Ca ma cunosc. Fac un lucru odata , de doua ori, si pe urma gata. Ma plictisesc repede. Trebe facut cu cap. De fapt joggingu’ e cu picioarele. Iti bagi picioarele. Pornesti cu dreptu’, c-asa e bine… pe urma stangu, apoi din nou dreptu. Stang, drept, stang, drept, ca la armata. Ce vreau eu sa zic e ca-mi trebuie un plan. Ca altfel nu merge. Cum nu sunt putin atent la mine, cum ma trezesc facand alte alea. Disciplina! Asta-I cheia. Fara disciplina nu faci nimic.
Stau si ma intreb, n-ar fi bine sa-mi fac un jurnal de jogging? Si, in plus, sa-l scriu pe blog! In felul asta, ca sa am ce scrie, trebuie sa alerg. Nu alerg, n-am ce scrie. Si daca vreodata mi-e prea lene, sau vreau cumva sa ma las de treaba, repede cu para pe blog. Repede cu sifonu. Lumea citeste, se enerveaza, protesteaza… Si astfel , treaba merge. Inainte. Merge inainte.
Pe urma, punctu’ doi. Taiem berea.
O bere, acolo, doua, merge. Da’ mai mult, nu. Ce-i mult strica, vorb-aia. Si pe urma, iesi cu prietenii, na… Nu poti sa zici nu, mai ales daca face altu’ cinste. Berea-ngrasa, asta-i clar. Mi-a zis mie unu.
Facem un pact: o bere, un kilometru de alergare, doua beri, doi kilometri, si tot asa… La o lada, nu mai stii nici cum te cheama. Coma alcolica, sau febra musculara, depinde la ce esti mai rezistent.
Gata cu vorba. Ne apucam de treaba. Asta-i primu’ post din jurnal. Vor urma si altele. Sau nu…
I’ll be back! Hasta la Vista! (Sau poate XP,pentru calculatoarele mai vechi.)